Timpul e un dusman siret. Desi nu il percepem mereu asa, timpul e un castigator absolut; musca din noi toti si din tot trecutul, prezentul si viitorul, hranindu-se cu neputinta noastra de a-l dobori.

Si nu e doar siret, e foarte calculat; nu, nu e calculat de noi, e calculat el ca fiinta neinteleasa inca. Nu vrem sa intelegem poate, ca simetria universului in care noi ne chinuim sa stralucim, il afecteaza si pe el. E o fiinta totusi. Si ca orice alta fiinta, incearca sa aiba grija de ea insasi. De viitorul propriu, pentru ca singurul lucru pe care timpul nu il controleaza este viitorul.

De-aceea se hraneste din trecut si din teama noastra ca pierim prea repede si de aceea ne face sa fugim dupa realizari ce dainuie. Cu totii vrem sa construim ceva ce va dainui. Ciudat, cum in micimea noastra, consideram ca noi lasam ceva in urma.

Speranta de a nu sfarsi, mancata si infasurata ca o naparca pe o frica ancestrala fata de tot ce nu cunoastem inca.

Da, timpul ne face sa dorim sa zgariem un pic istoria, doarĀ  cat sa nu cumva sa fim uitati.

De ce?

Pentru ca omenirea e o marfa perisabila. Nu toate fructele sunt bune, nu toti vlastarii cresc frumos. Dar cei ce cresc il vor hrani si peste ani, in viitorul lui incontrolabil. Suntem niste scantei ce vor sa arda ruguri, dorind splendoarea vietii unei flacari. Dar tot uitam ca flacara visata va incalzi o clipa niste ciolane prea batrane ca sa se sature de foc.

Caci asta cred eu, in stropul meu de nemurire; servim un creator ce este deopotriva nevoias si rege si solutie. Un antic inghetat ce vrea sa fie foc la care sa se incalzeasca.

Si ironia e ca in final, suntem niste crampeie din lupta aspra si stupida pe care timpul o poarta cu el insusi.