Singuratatea nu-i facuta pentru toti.

Nu, nu, nu e nici muma si nici ciuma.
Ea nu se savureaza in tacere si nu se soarbe din nesfarsite pahare cu vin, ce numara noptile si rumega zilele, pana cand acestea devin o pasta gri si o privire goala.
Nu, singuratatea e o asteptare cruda. E o siesta a hulpavei sorti ce s-a hranit cu toate visele frumoase pe care ti le-ai faurit canva, lasandu-ti resutri de “cum ar fi fost…” si “doar daca atunci…”.
Cei ce-o-nteleg ca pe o pace au obosit, de fapt, sa fie singuri. Au obosit sa stea-ntr-o gara in care niciun tren nu se anunta. Dar asta nu inseamna ca nu va mai veni.
Singuratatea e pasionala. Din cruzimea ei se naste si moare speranta. Din pantecul ei monoton si dureros se nasc idei, zei si revolutii ce-si modeleaza mama cu regrete care o fac si mai apetisanta. Frumusetea unei scantei se vede doar cand e departe de foc.
Singuratatea nu e pentru oameni, dupa cum nici rabdarea nu e pentru cei ce asteapta, ci pentru cei ce indura.
Pentru ca singuratatea, ca si rabdarea, e o virtute daca are un scop.

Si tot secretul este sa vezi scopul.